Despre Maramures

Scurtã istorie:

Cele mai vechi mãrturii arheologice atestã prezenta omului în aceste locuri încã din paleoliticul superior si neolitic. Comunitatea tracicã din epoca bronzului (atestatã la Sighet, Cãlinesti sau Sãpânta) a dezvoltat strãlucita culturã Suciu de Sus si a creat o veritabilã civilizatie a lemnului.

Romanii nu au cucerit aceastã regiune, astfel cã Maramuresul a rãmas în sec. 2 si 3 p. Chr. în afara Daciei Felix, desi a pãstrat intense legãturi economice si spirituale cu acestea, dupã cum o dovedesc descoperirile arheologice de la Cãlinesti, Ieud sau Giulesti.

Primele atestari documentare despre Maramures dateazã din anii 1199 si 1231, când, în diplomele maghiare de danie, tinutul este amintit fie ca Maramurus, Maramorisio, ca în 1299 sa aparã “terra Maramorus” – “Tara Maramuresului”.

Voievodatul Maramuresului si cnezatele de pe Iza (Cuhea, Dragomiresti, Moisei) si de pe Mara au rãmas independente pânã în sec. 14, în fata nãvãlirilor tãtare si incercãrilor de catolicizare de cãtre regalitatea maghiarã.

Remarcat pentru vitejie în bãtãliile contra tãtarilor, lui Dragos Vodã i s-a încredintat de cãtre Ludovic I de Anjou conducerea teritoriului eliberat din Moldova, organizat într-o “marcã militara” (1352 – 1353), consideratã ca “primul descãlecat” al Moldovei.

Bogdan din Cuhea, cel mai stralucit voievod al Maramuresului, “infidelul notoriu” al regalitãtii maghiare, pãzitor mai bine de cinci ani a drepturilor românilor la glie, credintã, limbã si port, a trecut muntii detronându-i pe urmasii lui Dragos, vasali ai regalitãtii, întemeind statul feudal independent Moldova, în anul 1359. Dupã moartea sa, în 1365, Bogdan a lãsat mostenire o Moldovã independentã si o dinastie – a Musatinilor.

Românii din Maramures au participat la rãscoala antihabsburgicã initiatã de Francisc Rakoczi II (1703 – 1711), pentru cucerirea orasului Baia Mare remarcându-se faimosul haiduc si ostean Grigore Pintea, ucis în 12 august 1703 în bãtãlia de la poalele cetãtii.

Printre initiatorii miscãrii memorandiste din 1892 si a mobilizãrii românilor la realizarea Marei Uniri s-au aflat George Pop de Bãsesti (1835 – 1919), fost presedinte al Partidului National Român si al Marii Adunãri Nationale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, iar pãrintele greco-catolic dr. Vasile Lucaciu (1852 – 1922) supranumit “Leul de la Sisesti” pentru dârzenia sa în sustinerea drepturilor românilor de a se uni cu tara.

Si în perioadele de dupã 1918, în timpul perioadei hortyste de dupã 1940, în anii de rãzboi si de reconstructie postbelicã, de comunizare fortatã si dictatura ceausistã, de tranzitie acum la o societate democraticã, oamenii acestor locuri nu s-au lãsat biruiti de greutãti si dificultãti, asigurând continuitatea creatiei istorice.

Cadru Geografic

Depresiunea Maramures si zona montanã înconjurãtoare (Tara Maramuresului) se suprapune peste jumatãtea nordicã a actualului judet Maramures. Aceastã regiune are o suprafatã de aprox. 3400 kmp constituind jumãtatea de nord a judetului Maramures. Cei aproape 225,000 locuitori ai zonei sunt grupati în 5 orase (Sighetu Marmatiei, Viseu de Sus, Borsa, Dragomiresti si Sãlistea de Sus) si 56 sate, grupate în 30 de comune. Cel mai mare centru urban este Municipiul Sighetu Marmatiei (44 441 locuitori), situat la confluenta râurilor Iza si Tisa, centru polarizator al regiunii si capitala simbolicã a Tãrii Maramuresului. Proportia de populatie ruralã este de cca. 50% din totalul acestei zone. Satele au diferite mãrimi, de la câteva sute de locuitori pânã la maximum 13.000 locuitori.

La nivelul judetului Maramures de astãzi, populatia este alcatuitã din români (81%), maghiari (10,5 %), ucraineni (6,8 %), rromi (1,3 %), germani (0,6 %) s.a.

Depresiunea Maramures si zona montanã înconjurãtoare este un spatiu unitar, bine individualizat în peisajul natural si uman Carpatic, situatã în extremitatea nord vesticã a României, la granita cu Ucraina, în apropierea paralelei 47’55″ latitudine nordicã si a meridianului 23’55″ longitudine esticã, deci foarte aproape de centrul geografic al Europei.

Depresiunea este mãrginitã de Muntii Maramuresului, Rodnei, Tibles, Gutâi, Ignis fiind ca suprafatã cea mai mare depresiune montanã din România (75 km lungime si 20 km lãtime). Pe crestele muntilor din jur iarna dureazã pânã în luna mai. Caracteristice acestei zone (ca de altfel întregului lant al Carpatilor Orientali) sunt resursele hidrominerale (peste 100 de izvoare), de borcut, în special lângã Baia Borsa, Viseul de Sus, Sapânta, Bãiut si Poiana Botizii.

Zona este deosebit de bogatã în elemente etnografice si folclorice. Numeroase obiceiuri si mestesuguri traditionale s-au pãstrat vii pânã în ziua de astãzi, ceea ce dã Maramuresului titulatura de Muzeu Viu al unei civilizatii Carpatice unice. Arta popularã este conservatã într-o formã specificã acestei zone: case si porti din lemn, unelte, ceramicã, biserici de lemn, obiceiuri populare. Sunt inventariate peste 200 de monumente de arhitecturã popularã, în special în zonele Moisei, Botiza si Sãpânta. Extrem de originale sunt satele situate pe vãile Izei, Marei, Viseului si Tisei care formeazã un adevarat muzeu în aer liber. Unic în lume este Cimitirul Vesel din satul Sãpânta.

La nivel de judet, se gãsesc 8 muzee, 67 de locuri si monumente istorice, 363 monumente de arhitecturã si 13 zone istorice situate în orase si sate.

Biserici si Mãnãstiri

În Tara Maramuresului existã peste 50 de biserici din lemn, care dau specificul zonei. Chiar dacã biserici din lemn existã si în Muntii Apuseni sau alte pãrti ale Transilvaniei si Carpatilor, cele din Maramures sunt d.p.d.v. turistic probabil cele mai importante. Între acestea, 8 (de pe întreg judetului Maramures) au fost include în lista monumentelor din patrimoniul UNESCO.

  • Cea mai veche este Biserica Bâlcului din Ieud (Biserica din Deal), construitã în anul 1364.
  • Cea mai înaltã este biserica Mãnãstirii Sãpânta –Peri, care se pare cã este cea mai înaltã din lume (75 m).

Cele mai multe asemenea biserici au fost construite în secolele XVII-XVIII, pe locurile altor constructii mult mai vechi. De-a lungul timpului unele dintre acestea au fost distruse de rãzboaie, dar reconstruite. Atât de mult a fost folositã tehnica cioplitului în lemn, încât aceasta a ajuns în Tara Maramuresului la nivel de artã. În unele sate existã câte douã biserici din lemn, una amplasatã în vale, numitã “Josani” si alta într-un loc mai inalt, pe un deal, numitã “Susani”. În podurile unora s-au pãstrat obiecte sau documente foarte vechi, între care se remarcã Codicele de la Ieud, gãsit la Biserica din Deal Ieud, considerat ca cel mai vechi text în limba românã. Fiecare bisericã are legenda proprie, foarte bine stiutã de populatia satului si un trecut plin de evenimente istorice. Pentru construirea lor, s-a folosit lemn de stejar si rãsinoase din pãdurile Tãrii Marmuresului. O bisericã traditionalã maramureseanã are urmãtoarele încãperi: pridvorul sau satra, pronaosul rezervat femeilor, naosul rezervat bãrbatilor si altarul. Multe biserici din lemn pãstreazã picturi vechi, icoane pictate pe lemn si sticlã, cãrti foarte vechi.

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • LinkedIn
  • Email
  • RSS

2 Responses to Despre Maramures

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>